Bonus

http://video.telegraph.co.uk/services/player/bcpid1529569286?bctid=5524339001

Cinicii sunt printre noi

Cinicii sunt printre noi. Ii recunosti dupa expresia vesnic sictirita. A nu se confunda cu depresivii sau pesimistii...astia sunt din cu totul alta categorie. Daca depresivul nu e incantat nici macar de jumatatea plina a paharului, caci nu-i e suficienta, pesimistul o vede oricum numai pe cea goala, iar cinicul va vedea...musculita minuscula ametita si aterizata pe undeva pe la fundul paharului...dar nimic nu-l impresioneaza pe un cinic, caci orice e o sursa vesnica de ironie. Cinicul n-are sentimente. El nu rade, nu plange, nici nu sare in sus de bucurie, dar nici nu se inchide in casa de tristete. El e imun la tot si toate si riposteaza permanent...la tot si toate...cu comentarii acide. De fapt, cinismul e doar o masca, un scut care ascunde...ce altceva decat frica. Frica de a fi altfel, de a indrazni, de a darama imposibilul. Ei nu pot sa se detaseze de multime si sa creeze ceva unic, si nici sa ajunga prea departe, caci suisul e prevazut intotdeauna cu coborasuri, de care ei se tem atat de tare. Si totusi cinicii sunt vazuti in general(nu si de mine) ca simpatici, caci o ironie binevoitoare, acida si usor pesimista vine tocmai bine sa confirme complexele celorlalti. Eu ii vad doar ca pe niste lasi, care se rezuma doar sa stea intr-un culcus comod, in rand cu turma, desi aparent sunt mai interesanti.
Si totusi...au si ei un rost...mai echilibreaza lucrurile. Cinic vorbind...

cafea cu aroma de aventura

Am ajuns mai devreme. Da, se intampla si asemenea miracole. De fapt am plecat mai devreme, ca sa apuc sa-mi platesc si telefonul, dar, chiar in fata bancii, m-am razgandit...parca nu-mi venea sa incep saptamana dand atatia bani. Mi se intampla rar...de fapt aproape niciodata...dar de data asta, am decis sa ma duc mai devreme la intalnirea cu o veche prietena pe care nu o mai vazusem de sute de ani. In orasul de gheata, focul luminilor de sarbatori dogorea, luminand cu maiestria unui reflector pe o scena de teatru, cand si cand, diverse puncte de interes. Am comandat o cafea exotica, cu aroma de scortisoara. Ea a ajuns o data cu cafeaua...surprinzand jocul pervers si cu accente usor sadice, cu tipul de la masa de alaturi, a carui prietena-un Othello in varianta feminina- fierbea.

Ne-am delectat cu arome exotice, am readus in prezent povestile de mult uitate, am studiat oamenii din jur, ne-am imaginat povestile lor, demne de un film de actiune, horror, comedie, parodie, drama sau romantic, dupa caz...si ne-a luat valul...pana cand...s-a facut liniste in jurul nostru. Nu ne dadeam seama ca deja vorbeam cam tare si toti auzeau cum arata viata lor de fapt, si din ce filme vine fiecare...mult mai picante decat pareau in realitate...cu siguranta. Si a devenit fiecare din noi, actrita in propriul film...scena: o terasa! Cum a sunat povestea castigatoare? Pai...sa vedem...

Noapte de vara, cu cer instelat. In aer se simte linistea si presiunea de dupa furtuna. La o terasa, un el, o ea si un prieten comun. El si ea nu se cunosc de mult, dar a fost cu scantei, un foc de artificii intens, dar uneori periculos asa cum...el va afla mai tarziu...au fost mai toate relatiile ei...dar niciodata la intensitatea asta. Sa fie acolo oare un trio amoros? Nu se stie, dar intotdeauna, o parte din poveste ramane la latitudinea imaginatiei spectatorilor. La celelalte mese, majoritatea sunt oameni blazati sau normali...civili...cu un servici normal...cu program normal si obositor, si fara mari pasiuni. Intre cei 3 se formeaza echipe-2 contra 1, apoi se schimba membrii intre ei...usor, usor, atmosfera se incinge, din aer dispar semnele ploii de mai inainte, si aerul e cuprins de flacari. In acord cu atmosfera generala, care ardea, parca asteptand ceva....El si cu Ea incepura sa discute in contradictoriu...si mai in contradictoriu...si mai..si mai...pana cand, ea se ridica si pleaca val vartej. Nu trec nici 5 minute, ca se intoarce, spre a-i da o palma, dupa care se aseaza linistita inapoi la masa de parca nu s-ar fi intamplat nimic. Chicoteli infundate se simt de la celelalte mese...si cei 3 devin din ce in ce mai constient, chiar si sub aburii alcoolului, ca sunt acum in centrul atentiei tuturor...inca discret, dar in curand nimic nu va mai fi discret in acel loc. Aparent s-au impacat, nu fac decat sa se tachineze, dar...el e razbunator si incepe sa o enerveze din ce in ce mai tare, pana cand, ea se ridica si ii mai da o palma, gandindu-se(daca poti gandi in asemenea momente), ca prima a fost prea slaba. si incepe sa-i placa ideea...asa cum se spune...foamea vine mancand...si nu se opreste numai la o palma...Ea nu era vreo godzilla feminina...dar...caldura din aer, palma ei intr-un loc sensibil...lui ii dadu sangele pe nas, si cand se ridica, sangele lui tasneste peste ea peste tot, si peste el...peste amandoi. Chelnerii s-au speriat, toti credeau ca s-a intamplat ceva, ei 2 nu prea intelegeau ce-i cu atata agitatie... dar, la baie, oglinda le arata o imagine scapata dintr-un film horror...erau efectiv plini de sange, desi practic n-aveau nimic. Cand a iesit cineva de la baie si i-a vazut a inceput sa tipe ingrozita. S-au spalat, si au plecat mai departe...fara nici o urma aparenta a recentului incident...noroc ca in acea seara fusesera la o terasa unde nu ajung niciodata si nu-i cunostea nimeni. Oricum...ce mai show pt oamenii plictisiti si blazati de acolo!

Eu si acea prietena, ne-am despartit, promitandu-ne ca ne vom revedea mult mai repede de data asta, caci se pare ca avem ce sa ne povestim.

La plecare, o femeie nebuna ne-a dat ghiocei...asa ca s-a stabilit. Urmatoarea cafea cu aroma de aventura va veni o data cu aparitia primilor ghiocei. Am jucat adevar si provocare...azi a fost ziua adevarului, dar ghioceii ne vor aduce si provocarea!

Let it snow!

Ieri mergeam prin Constanta, si fredonam melodia care nu-mi iesea din cap...cea din reclama cu cafeaua...si uite ca azi a inceput sa ninga. Oi fi si eu vreo adevarata fiica a mamei Omida :))



Let it snow
(Dean Martin, Frank sinatra)



Oh the weather outside is frightful,

But the fire is so delightful,

And since we've no place to go,

Let It Snow! Let It Snow! Let It Snow!



It doesn't show signs of stopping,

And I've bought some corn for popping,

The lights are turned way down low,

Let It Snow! Let It Snow! Let It Snow!



When we finally kiss goodnight,

How I'll hate going out in the storm!

But if you'll really hold me tight,

All the way home I'll be warm.



The fire is slowly dying,

And, my dear, we're still good-bying,

But as long as you love me so,

Let It Snow! Let It Snow! Let It Snow!

Cerceii cu caluti de mare

Oare de ce ne atasam atat de mult de obiectele din jurul nostru? Ce inseamna ele de fapt?
Eu de exemplu, am perioade cand ma atasez de o anumita pereche de pantofi si aproape ca ii port numai pe aceia de fiecare data cand e posibil, desi am multe alte variante. Sau o bluza in care ma simt mai bine.. sau.. in momentul de acum obiectele pe care le atasez de mine de fiecare data sunt cerceii verzi cu caluti de mare care imi plac atat de mult. Imi plac tot felul de obiecte de decor, care dau o nota personala camerei mele. Cum ar fi veioza in forma de soare pe care am adus-o acum 7 ani de la Paris, sau soarele de ceramica din perete, sau statueta cu pisica egipteana. Dar.. daca as pleca undeva.. departe.. si nu as mai avea toate obiectele astea in jurul meu, si nici hainele sau accesoriile preferate.. oare.. n-as mai fi la fel? Oare s-ar schimba ceva? Ce incerc sa spun eu de fapt aici e ca obiectele din jurul nostru n-au de fapt nici o importanta decat aceea pe care le-o dam noi. Noi investim in aceste obiecte, si nu ma refer la bani, ne exprimam personalitatea prin modul cum ne imbracam sau ne decoram spatiul in care locuim. Si totusi, eu nici macar nu stau prea mult pe acasa. Sunt ani buni de cand ma tot mut dintr-o casa in alta si e ceva obisnuit pentru mine sa locuiesc in mai multe locuri in acelasi timp.

Oare.. ce se ascunde in spatele cerceilor astora cu caluti de mare? De ce imi plac atat de mult? Eram in Boston cand i-am luat, i-am vazut la magazinul de la acvariu si am plecat, ca trebuia sa ajungem in alta parte destul de repede.. dar.. m-am intors dupa ei. Apoi am pierdut unul din ei si l-am gasit prin camera dupa vreo 2 ani..), dar imi placeau si inainte sa-i pierd.

Candva, un prieten mi-a adus o floare, o orhidee foarte frumoasa. In aceeasi zi, mai tarziu, altcineva mi-a dat o crenguta rupta din sutele de pomisori cu flori galbene. M-am bucurat pentru acea crenguta mult mai mult decat pentru orhidee. Uite un exemplu de “gestul conteaza”..ee.. acum n-o sa va mint ca nu sunt deloc materialista dar..am si eu momentele mele..) Deci inca o data, nu neaparat valoarea in bani a obiectelor conteaza, ci valoarea cu care le investim noi afectiv. Bine, acum dintre un bmw rosu si o dacie.. e clar ce voi alege. Dar nu intotdeauna alegerile sunt atat de simple.

mi-e dor...

de zilele lungi de vara, pline de lumina, de razele soarelui ce ma mangaiau subtil dimineata si de noptile zgomotoase in urma zilelor pe masura. Vara parca suntem mai fericiti, mai relaxati, mai destinsi, suntem dispusi sa acceptam mai multe, sa fim mai toleranti. Inca nu am invatat sa ma adaptez la raceala nordica...poate undeva la munte, la caldura semineului si miros de brazi ar fi alta situatie...cu alte cuvinte, mi-e dor de vacanta.

azi a fost o zi speciala. am votat....printre altele...dar speciala a fost din alt motiv. azi dimineata a murit cainele alor mei pe care il aveam de la 13 ani. am simtit azi noapte, simteam ceva, in vis dar nu puteam sa ma misc sau sa scot vreun sunet...si apoi ma trezeam....de mai multe ori. restul am uitat...

cand aveam 13 ani si a aparut Lupu, am facut o mare schimbare. M-am mutat de la ai mei si m-am schimbat si maturizat mult. Probabil ca schimbarea aceea m-a facut ce sunt azi. Nu aveam o relatie foarte stransa cu cainele alor mei dar...mi-e dor de latraturile lui ragusite.

O sa vina si vacanta alsaciana cu miros de scortisoara...apropo, mi-e dor de zapada...si de tine!

Arta de a trai

Daca m-ar intreba cineva acum care e modelul meu in viata, i-as raspunde: un pisic! Cel care a murit azi. Aprilie 2007-6 octombrie 2009. Atat a trait. 2 ani jumate. Dar in scurta lui viata ne-a invatat pe toti arta de a trai.
Am scris despre el pe blog si atunci, de mult…

Acum putin timp, la intoarcerea in tara, am gasit unul din pisoi cu coloana rupta. Cel mai mic si mai colorat dintre pisoi. L-am dus imediat la doctor-nu-mi vine sa cred ca ai mei n-au facut si n-au zis nimic desi era asa de ceva timp, nu se stie cum s-a putut intampla asta. Radiografia a aratat clar-fractura de 3 procese vertebrale cu afectare de maduva.. numai ca avand doar 3 luni are sanse destul de bune de recuperare partiala. Dar nu o sa transform asta intr-o drama, asta s-a consumat atunci, ce e important e ca avem ce invata de la pisoiul asta. Desi e paralizat la labutele din spate si incapabil sa-si controleze vezica sau coada, e cel mai vesel si mai agitat dintre pisoi. Prima zi la doctor.. inceputul unui tratament lung si anevoios.. dintr-un pisic mic-mic s-a transforat intr-o fiara periculoasa. I-a muscat pe toti cei care-l tineau pt injectie.. inclusiv pe mine.. unul din doctori a stat mult timp cu ambele maini bandajate, atat de profunda a fost muscatura.. dar asta nu-i nimic.. a doua zi.. s-a repezit la un caine mare si fioros si l-a muscat si pe ala-din proprie initiativa, fara nici un mesaj ostil din partea cainelui.
Acasa nu sta nici o clipa si a invatat sa se deplaseze foarte repede, ba chiar se si catara numai cu labutele din fatza. Pentru ca nu are constienta bolii nesimtind nici un fel de durere si fiind prea mic e atat de plin de viata incat energia lui o depaseste de departe pe cea a celorlalte pisici.. a cainilor sau chiar a noastra.
A trecut aproape o luna.. de vizite zilnice la cabinetul veterinar.. de gimnastica recuperatorie acasa.. iar rezultatele sunt peste asteptari. Uite cat de mult inseamna optimismul si increderea. Asa si noi.. nu conteaza cat suntem de mici.. putem obtine atat de multe.. trebuie doar sa actionam.. sa nu mai gandim atata posibilele rezultate.

Au trecut peste 2 ani de atunci, timp in care a devenit din ce in ce mai vesel si mai plin de viata, si a capatat repede suprematia peste celelalte pisici si caini. Intr-un fel, devenise purtatorul lor de cuvant, caci ne trezea pe toti dimineata, cerand de mancare pt el(de fapt ea) si restul. A invatat atat de repede sa-si compenseze handicapul…de care nu cred ca a fost vreodata prea constient. A fost fericit… Noi, oameni, sanatosi, in deplina putere, ne lamentam atata, si nu avem curajul sa traim cu adevarat, iar el, un pisic, mic, speriat si paralizat, ne da la toti lectii!