Realitatea din vis

In dulap stau linistiti pantofii de dans. Mapa cu textele de actorie e pe undeva pe sub pat, iar materialele pentru desen cred ca-s cocotate prin varful sifonierului. Si...le simt lipsa-tuturor! Am fost si raman o artista, indiferent ce aleg sa fac pana la urma.
E ciudat cum oamenii isi doresc lucruri, uneori greu sau imposibil de atins, iar dorinta asta ii tine in priza, le da motivatii si le calauzeste pasii si actiunile intr-un mod subtil si totusi atat de puternic. Iar cand si-au atins scopul, visul odata cucerit, se trezesc la realitate. Si nu le mai place asa mult, caci nu mai e vis. Iar mai tarziu, cand isi aduc aminte, traiesc din nou magia visului. Si totusi...ce se intampla cu prezentul? Probabil nu percepem stralucirea in timp real, caci e ascunsa printre gramezi de gunoaie, praf, hartii si alte asemenea. Ne legam de lucrurile mici si le uitam pe cele mari. Prin mici vreau sa spun marunte si meschine. Caci altfel...lucrurile mici sunt cele ce conteaza cu adevarat. Intr-un CV, sau in biografia cuiva apar notate realizarile, studiile, experienta, starea civila, aptitudinile, domiciliile...dar niciodata senzatiile, ceea ce traim de fapt. Importanta unei tonalitati, mirosul, starea interioara, un gest, o vorba, o miscare... Ciudat cum imi amintesc de cand eram mica numai lucrurile de genul asta...cum ar fi pantofii rosii de lac cu care eram incaltata cand mergeam pe balustrade, cantecul ce-l cantam cand a cazut leaganul cu mine...mirosul si culorile din gradina de trandafiri...mangaierea razelor soarelui....un sarut...castelele de nisip...inghetata de capsuni...troznetul lemnelor in soba, saniile, mersul pe strazi pline de praf si de lumina...arsita...strugurii...toate astea declansate de un vanzator de pomi si trandafiri cataratori. Se incepe cu mici carcei, care se onduleaza, apoi devin mari, si mai mari....aproape imposibil de desfacut, si in final ajung pana sus. Cu pasi mici dar siguri. Eu am facut mult timp pasi mari, de urias....acum e momentul pentru pasi ceva mai mici.

Despre relatii furtunoase

Am observat ca mare parte din cuplurile casatorite tind sa-i excluda pe cei ce nu sunt ca ei, si de asemenea, reciproca e uneori valabila, celor neimplicati in ceva atat de stabil parandu-li-se plicticoase vesnicele discutii despre copii sau viata conjugala, careia de obicei ii lipseste scanteia incertitudinii. La reuniunile de 5-10 ani de scoala, liceu, facultate, toti au devenit "oameni mari", cu inerentele griji, responsabilitati si blazari. Si totusi, unii reusesc sa-si pastreze spiritul tanar, setea de nou si...pasiunile.

Eu nu am facut niciodata alegerile cele mai simple. Am preferat intensitatea, furtunosul, scanteia. Poate pentru ca-s lipsita de o anume doza de pragmatism si cinism care pare sa-i caracterizeze pe restul odata cu inaintarea in varsta. Daca as avea o relatie cu un om normal, probabil ca n-as rezista prea mult, caci eu am nevoie sa fiu surprinsa, sa joc roluri diverse, sa nu stiu intotdeauna la ce sa ma astept, sa ma simt in control, dar in acelasi timp sa stiu ca-l pot pierde oricand...si sa fiu sustinuta in evolutia mea si nu tinuta in lanturile posesive ale fricii de nou. Desi sunt o persoana moderna si cu o atitudine care pare cel putin promiscua in ochii celorlalti, datorita marii deschideri....totusi n-am putut avea niciodata un "fuck body", un amic cu care sa fac uneori sex fara alte implicatii, iar singura relatie care a semanat cat de cat cu asa ceva a implicat mari pasiuni, alaturi de placerea interzisului, deci factorul detasare era exclus. Am avut si aventuri de-o noapte si atat...unde m-am purtat ca un barbat ce pleaca de tot a doua zi, dar orice continuare ar fi dus la o implicare ce excludea necunoscutul. Si am avut si relatii stabile...sunt chiar fidela, atata timp cat focul inca arde. Relatia din prezent nu e perfecta, dar e ce am eu nevoie, iar flacara pasiunii ii asigura rezistenta. Nu e deloc lejera sau comfortabila relationarea dintre un borderline si o histrionica dar....cum sa stau eu cu cineva cu care sa nu ma si cert uneori, care sa fie docil si fricos, sau neadaptabil la multiplele mele schimbari? Asa ca....las linistea si pacea celor ce au nevoie de asa ceva...

eXtreme

Nu am mai facut de mult ceva extrem. Ba chiar m-am linistit si m-am asezat, si am eliminat pe cat posibil elementele stresante. Dar...adrenalina isi cere tributul. Pot juca si rolul femeii normale si obisnuite, fara pasiuni arzatoare sau vise inalte, orice e posibil atata timp cat nu se intinde pe o perioada prea lunga. Dar sunt ceea ce sunt. Am nevoie permanenta de stimulare si evolutie. Cautarea noului e, dupa un anume punct, considerata un defect de societate. Sa luam de pilda persoanele care isi schimba foarte des locul de munca...se pare ca asta nu e privit prea bine de angajatori. Cu siguranta ca...nu ofera stabilitate. Nu as merge chiar pana la schimbari atat de mari, dar se simte nevoia de ceva nou pe ici, pe colo. Nu-mi plac oamenii blazati din jurul meu care se multumesc cu ce au si nu indraznesc sa viseze la mai mult. Cred ca trebuie sa-ti exploatezi la maxim potentialul si talentele, chiar pana la limite de care altii se sperie. Eram azi la un curs despre anxietate si fobii, in care ne spunea ca singurul mod sa scapi de o frica e sa o infrunti, sa treci prin ea si s-o traiesti la maximul posibil. Eu nu am deloc anxietati(doar o singura fobie-de care nu vreau sa scap-adica s-o infrunt!!!), dar nu cumva frica e ceea ce-i impiedica pe majoritatea oamenilor sa mearga mai departe? De ce sa te multumesti cu ceva caldut, cu "nu mi-e rau, dar nu mi-e nici excelent", de ce sa-ti fie de ajuns ca ai evoluat de la omida la nimfa, cand poti zbura cu aripi de fluture...

takin' control

Nu am mai putut intra pe blog de ceva timp...calculatorul virusat...se incarca totul greu...apoi am uitat complet de existenta blogului.

O sa incep cu...finalul filmului "Wanted", pe care l-am vazut de curand:

"Acum sase saptamani eram un om obisnuit si jalnic. La fel ca voi.

Cine sunt eu acum? Un administrator de cont?

Un asasin?

Sau doar o alta unealta manipulata ca sa-si omoare tatal?

Sunt toate astea si niciuna din ele.

Cine sunt eu acum?

Asta nu sunt eu, indeplinindu-mi destinul.

Asta nu sunt eu calcand pe urmele tatalui meu.

In mod clar, asta nu sunt eu salvand lumea.

Asta nu sunt eu. E doar nenorocita de momeala.

Asta sunt eu preluand controlul. De la Sloan, de la Fratie, de la Janice asupra rapoartelor de facturare, asupra tastaturilor ergonomice, de la iubita infidela si de la rahatul de cel mai bun prieten.

Asta sunt eu preluand controlul asupra vietii mele.

Voi ce naiba ati mai facut in ultima vreme?"

No comment deocamdata, dar revin.

Bosch

Imi amintesc ca prima oara cand mi-am cumparat un telefon celular, abia asteptam sa sune cineva, era o incantare sunetul acela de sms sau apel....avand in vedere si circumstantele. Cred ca aveam vreo 16-17 ani si eu cu frate-miu aveam niste bani stransi de care nu se stia si ne-am cumparat amandoi telefoane bosch, caramizi din alea cum erau atunci. De cate ori a cazut saracu' telefon...si n-a patit nimic-buna jucarie! Tin minte ca alergam dupa un autobuz si mi-a scapat din buzunar, s-a izbit de ciment si s-a facut bucati-bucatele-bateria i-a sarit intr-o parte, carcasa in alta, au sarit aschii din el. L-am reconstituit, si a functionat mai departe la fel de bine fara urma de petic...poate o mica zgarietura. si tin minte ca i-am fost fidela...mult timp-de fapt un timp egal cu cea mai lunga relatie a mea, pusa cap la cap...cu indulgenta-tot telefonul a rezistat mai mult. Asa....spuneam despre telefonul sub acoperire-ne-am luat amandoi si eu si frate-miu cartele connex cu numere unul dupa altul-al lui se termina in 1-ca l-a luat cu o zi inaintea mea-si al meu in 2-tot el mi l-a luat-ca la CNP. Cateva luni(acuma..n-o fi fost atata dar eu n-am chiar deloc notiunea timpului) le-am ascuns de ai mei. Vorbeam pe ascuns, in soapta, le dadeam pe silent...dar s-au prins pana la urma. si faza cea mai tare-am copiat la liceu la ora de economie cu tel bosch la ureche-nu hands free, nu tel minuscul-ditamai caramida acoperita de par, de capul tinut aplecat "am torticolis doamna, asa m-am trezit azi!" si de gulerul gecii ridicat...
Iar azi refuz apeluri sau le evit, nu raspund la sms-uri sau telefoane sau dau raspunsuri evazive care sa mai amane putin si sa-mi mai aduca un pic de liniste-cine ar fi crezut....Si totusi imi place sa comunic-si sa vorbesc la telefon..uneori vorbesc cu orele...

golden times

M-am lenevit de la un timp, nu mai am rabdare sa scriu pe blog. Culmea, in loc sa ma plictisesc de el pe vremea cand scriam zilnic, o fac acum cand apar cu o postare pe luna...dar cam asa e in viata. Nu degeaba se spune ca pofta vine mancand. Ne obisnuim cu un anumit ritm si apoi e greu de iesit din el. M-au intrebat in ultimul timp mai multi din cei care-mi urmareau blogul vechi de ce nu mai scriu...imediat vin o gramada de raspunsuri: nu mai am timp/chef/inspiratie...nu stiu cum sa fac asta...despre ce...dar cum ar fi sa revin? Asa ca fac primul pas...si cum afara e atat de frumos si gandul la vacanta ne invadeaza mintea chiar fara sa vrem...chiar vorbeam cu cineva de curand ca daca ar fi sa aleg cele mai frumoase vacante pe care le-am avut...desi ar fi destul de greu avand in vedere cat de mult am calatorit...totusi as alege tunisia si roma. nu neaparat ca ar fi fost cele mai frumoase locatii, dar conteaza si cu cine am fost, si atmosfera si felul cum m-am simtit...totul....pe un loc de top ar fi stat si andaluzia dar avand in vedere ca acolo eram la studii, nu a fost numai o vacanta. E paradoxal, in acelasi timp am si chef de vacanta dar si de munca...se pare ca leneveala de care vorbeam a cam trecut. si acum pot face orice!

I feel good....

ta na na na naaa

Pentru inceput o sa pun poze....

Plaza di Venezia-Roma

Coincidente...

Azi a fost o zi ciudata. Avand putin timp liber, pt prima oara dupa mult timp, am decis sa-l mai prelungesc putin, si am rezolvat lucruri amanate. Pe drum, o fata m-a salutat...apoi m-a intrebat? Nu mi-ati fost profesoara la ASE?

-Nu prea cred!

-Cum...semanati f bine

-La ce facultate?

-Comert si turism

-Nu, nu sunt eu. Chiar semana cu mine? Cum o chema?

-Da, chiar semana mult. Pricop Maria o chema

Am ramas masca...primul meu nume e Maria, desi toata lumea ma stie de Cristina...Maria mi-a spus doar profa de sport din generala si, in timpul indelungatei mele sederi in Spania mi se spunea Maria-Cristina, dar in rest nu mi-a mai spus nimeni niciodata asa. Si uite ca undeva, la ASE exista o profa care seamana cu mine si are si acelasi nume...

Poate ca e momentul sa o las in urma pe Cristina cea perversa si cu capu' :)))) si sa intru pt cateva zile in pielea Mariei cea noua. E mai reconfortant asa...si cine stie unde mai ajung! Comert si turism a zis? Hmmmm....