Cinicii sunt printre noi

Cinicii sunt printre noi. Ii recunosti dupa expresia vesnic sictirita. A nu se confunda cu depresivii sau pesimistii...astia sunt din cu totul alta categorie. Daca depresivul nu e incantat nici macar de jumatatea plina a paharului, caci nu-i e suficienta, pesimistul o vede oricum numai pe cea goala, iar cinicul va vedea...musculita minuscula ametita si aterizata pe undeva pe la fundul paharului...dar nimic nu-l impresioneaza pe un cinic, caci orice e o sursa vesnica de ironie. Cinicul n-are sentimente. El nu rade, nu plange, nici nu sare in sus de bucurie, dar nici nu se inchide in casa de tristete. El e imun la tot si toate si riposteaza permanent...la tot si toate...cu comentarii acide. De fapt, cinismul e doar o masca, un scut care ascunde...ce altceva decat frica. Frica de a fi altfel, de a indrazni, de a darama imposibilul. Ei nu pot sa se detaseze de multime si sa creeze ceva unic, si nici sa ajunga prea departe, caci suisul e prevazut intotdeauna cu coborasuri, de care ei se tem atat de tare. Si totusi cinicii sunt vazuti in general(nu si de mine) ca simpatici, caci o ironie binevoitoare, acida si usor pesimista vine tocmai bine sa confirme complexele celorlalti. Eu ii vad doar ca pe niste lasi, care se rezuma doar sa stea intr-un culcus comod, in rand cu turma, desi aparent sunt mai interesanti.
Si totusi...au si ei un rost...mai echilibreaza lucrurile. Cinic vorbind...