Realitatea din vis

In dulap stau linistiti pantofii de dans. Mapa cu textele de actorie e pe undeva pe sub pat, iar materialele pentru desen cred ca-s cocotate prin varful sifonierului. Si...le simt lipsa-tuturor! Am fost si raman o artista, indiferent ce aleg sa fac pana la urma.
E ciudat cum oamenii isi doresc lucruri, uneori greu sau imposibil de atins, iar dorinta asta ii tine in priza, le da motivatii si le calauzeste pasii si actiunile intr-un mod subtil si totusi atat de puternic. Iar cand si-au atins scopul, visul odata cucerit, se trezesc la realitate. Si nu le mai place asa mult, caci nu mai e vis. Iar mai tarziu, cand isi aduc aminte, traiesc din nou magia visului. Si totusi...ce se intampla cu prezentul? Probabil nu percepem stralucirea in timp real, caci e ascunsa printre gramezi de gunoaie, praf, hartii si alte asemenea. Ne legam de lucrurile mici si le uitam pe cele mari. Prin mici vreau sa spun marunte si meschine. Caci altfel...lucrurile mici sunt cele ce conteaza cu adevarat. Intr-un CV, sau in biografia cuiva apar notate realizarile, studiile, experienta, starea civila, aptitudinile, domiciliile...dar niciodata senzatiile, ceea ce traim de fapt. Importanta unei tonalitati, mirosul, starea interioara, un gest, o vorba, o miscare... Ciudat cum imi amintesc de cand eram mica numai lucrurile de genul asta...cum ar fi pantofii rosii de lac cu care eram incaltata cand mergeam pe balustrade, cantecul ce-l cantam cand a cazut leaganul cu mine...mirosul si culorile din gradina de trandafiri...mangaierea razelor soarelui....un sarut...castelele de nisip...inghetata de capsuni...troznetul lemnelor in soba, saniile, mersul pe strazi pline de praf si de lumina...arsita...strugurii...toate astea declansate de un vanzator de pomi si trandafiri cataratori. Se incepe cu mici carcei, care se onduleaza, apoi devin mari, si mai mari....aproape imposibil de desfacut, si in final ajung pana sus. Cu pasi mici dar siguri. Eu am facut mult timp pasi mari, de urias....acum e momentul pentru pasi ceva mai mici.

Despre relatii furtunoase

Am observat ca mare parte din cuplurile casatorite tind sa-i excluda pe cei ce nu sunt ca ei, si de asemenea, reciproca e uneori valabila, celor neimplicati in ceva atat de stabil parandu-li-se plicticoase vesnicele discutii despre copii sau viata conjugala, careia de obicei ii lipseste scanteia incertitudinii. La reuniunile de 5-10 ani de scoala, liceu, facultate, toti au devenit "oameni mari", cu inerentele griji, responsabilitati si blazari. Si totusi, unii reusesc sa-si pastreze spiritul tanar, setea de nou si...pasiunile.

Eu nu am facut niciodata alegerile cele mai simple. Am preferat intensitatea, furtunosul, scanteia. Poate pentru ca-s lipsita de o anume doza de pragmatism si cinism care pare sa-i caracterizeze pe restul odata cu inaintarea in varsta. Daca as avea o relatie cu un om normal, probabil ca n-as rezista prea mult, caci eu am nevoie sa fiu surprinsa, sa joc roluri diverse, sa nu stiu intotdeauna la ce sa ma astept, sa ma simt in control, dar in acelasi timp sa stiu ca-l pot pierde oricand...si sa fiu sustinuta in evolutia mea si nu tinuta in lanturile posesive ale fricii de nou. Desi sunt o persoana moderna si cu o atitudine care pare cel putin promiscua in ochii celorlalti, datorita marii deschideri....totusi n-am putut avea niciodata un "fuck body", un amic cu care sa fac uneori sex fara alte implicatii, iar singura relatie care a semanat cat de cat cu asa ceva a implicat mari pasiuni, alaturi de placerea interzisului, deci factorul detasare era exclus. Am avut si aventuri de-o noapte si atat...unde m-am purtat ca un barbat ce pleaca de tot a doua zi, dar orice continuare ar fi dus la o implicare ce excludea necunoscutul. Si am avut si relatii stabile...sunt chiar fidela, atata timp cat focul inca arde. Relatia din prezent nu e perfecta, dar e ce am eu nevoie, iar flacara pasiunii ii asigura rezistenta. Nu e deloc lejera sau comfortabila relationarea dintre un borderline si o histrionica dar....cum sa stau eu cu cineva cu care sa nu ma si cert uneori, care sa fie docil si fricos, sau neadaptabil la multiplele mele schimbari? Asa ca....las linistea si pacea celor ce au nevoie de asa ceva...

eXtreme

Nu am mai facut de mult ceva extrem. Ba chiar m-am linistit si m-am asezat, si am eliminat pe cat posibil elementele stresante. Dar...adrenalina isi cere tributul. Pot juca si rolul femeii normale si obisnuite, fara pasiuni arzatoare sau vise inalte, orice e posibil atata timp cat nu se intinde pe o perioada prea lunga. Dar sunt ceea ce sunt. Am nevoie permanenta de stimulare si evolutie. Cautarea noului e, dupa un anume punct, considerata un defect de societate. Sa luam de pilda persoanele care isi schimba foarte des locul de munca...se pare ca asta nu e privit prea bine de angajatori. Cu siguranta ca...nu ofera stabilitate. Nu as merge chiar pana la schimbari atat de mari, dar se simte nevoia de ceva nou pe ici, pe colo. Nu-mi plac oamenii blazati din jurul meu care se multumesc cu ce au si nu indraznesc sa viseze la mai mult. Cred ca trebuie sa-ti exploatezi la maxim potentialul si talentele, chiar pana la limite de care altii se sperie. Eram azi la un curs despre anxietate si fobii, in care ne spunea ca singurul mod sa scapi de o frica e sa o infrunti, sa treci prin ea si s-o traiesti la maximul posibil. Eu nu am deloc anxietati(doar o singura fobie-de care nu vreau sa scap-adica s-o infrunt!!!), dar nu cumva frica e ceea ce-i impiedica pe majoritatea oamenilor sa mearga mai departe? De ce sa te multumesti cu ceva caldut, cu "nu mi-e rau, dar nu mi-e nici excelent", de ce sa-ti fie de ajuns ca ai evoluat de la omida la nimfa, cand poti zbura cu aripi de fluture...