Intotdeauna m-au fascinat inaltimile. Cand eram mai mica, am vazut filmul Vertigo, de Hitchcock, si mi-a ramas in cap obsedant, coafura ei, cocul cu gaura in mijloc, , care era exact ca cel a femeii din tablou, si pe care cred ca am preluat-o oarecum modernizat mai tarziu, fara sa-mi dau seama de unde vine. De fapt era singurul detaliu pe care mi-l mai aminteam din acel film din care nu-mi ramasese nimic altceva si nu intelesesem nimic. Acum l-am revazut, si mi-am dat seama ca e de fapt despre frica de inaltimi si despre preluarea identitatii cuiva, lucruri de care am fost mereu atrasa, deci uite cum te marcheaza un mic detaliu aparent fara importanta, fara sa-ti dai seama ce te-a fascinat de fapt...si nici nu pot spune ca ar fi filmul meu preferat, nici macar dintre ale lui. Dar vorbeam despre inaltimi...caci mai devreme priveam orasul de la inaltimea etajului 10, o inaltime un pic mai mica decat cea de la care am facut candva bungee jumping. Razele soarelui si viata orasului vazuta de sus, au reusit sa ma calmeze si sa ma echilibreze, si chiar mai mult, m-au facut sa iau o decizie pe care o tot amanam, si pe care probabil ca nu as fi luat-o prea curand fara ameteala inaltimii. Si asta a venit dupa o seara ciudata...aseara trebuia sa ajung, cu prietenul meu, la o petrecere ciudata de psihiatri....si am atipit(chiar si eu care nu dorm niciodata :), uitandu-ne la Sherlock Holmes. Ne-am trezit brusc, pe la 11-12 noaptea, in sunetul telefoanelor si usor contaminati de susceptibilitatea lui Sherlock...am ajuns intr-un loc ciudat intr-un colt de lume, intr-un cabinet de psihiatrie, unde oamenii erau adormiti si usor autisti(la doctori ma refer), dar hai sa nu fiu rautacioasa, caci erau si cativa simpatici, in special baietii. Pe proprietara o recunosteai usor caci se detasa de ceilalti printr-o inaltime impresionanta. Cand am venit, si-a rupt bratara de la mana, iar mici bilute verzi s-au imprastiat pe toata podeaua. Adusesem niste prajiturele, care au disparut in mai putin de un minut, sub atacul-surpriza al termitelor, care pareau mai degraba cartite, agenti dubli cu un ochi pe faza si unul adormit. Din nou...la psihiatri ma refer...cred ca ar trebui sa adaug ca pe majoritatea nu-i cunosteam...el da, eu nu... Trebuia sa ne mai vedem cu o prietena, si i-am zis sa vina direct acolo si apoi vedem noi, numai ca am uitat sa anuntam ca mai asteptam pe cineva, iar ea a uitat sa ne anunte cand si cum vine si ca mai aduce si ea o prietena. Asa ca...dupa vreo 5 minute dupa ce am ajuns noi...precizez ca baclavalele erau deja disparute...suna la usa prietana noastra si cu prietena ei, intr-o stare extrem de vesela dupa club, la care toata gasca de acolo se intoarce spre ele cu niste fete...stam noi putin...timp in care prietenele noastre n-au stat degeaba ci s-au ocupat cu spionajul industrial...deh, se pare ca a fost seara Sherlock Holmes, dar va trebui sa va omor daca va spun despre ce e vorba asa ca mai bine ma opresc aici. La plecare ramanem doar 3, cu intentia de a merge la ea spre a continua seara...prietenul meu coboara putin din taxi sa ia ceva de sus, si se intoarce vorbind la telefon ceva despre o salvare si un boschetar. Se pare ca gasise un boschetar in scara blocului, chiar la el la usa, caruia i se facuse rau si il rugase sa cheme o salvare. Buuun....se intampla si asta, mai vine un prieten iar noi continuam sarbatorirea a...nu stiam exact ce, dar orice sarbatorire e buna in principiu....si...suna cei de la salvare ca au ajuns dar nu le deschide nimeni la interfon. Le explicam noi ca nu suntem acolo, ca nu-l cunoastem, doar i-am anuntat, si sa incerce si ei mai multe variante de interfon pana le raspunde cineva. Dupa inca 20 de minute si 5-6 apeluri disperate ale celor de la salvare care nu reusisera sa intre in bloc, ne hotaram sa luam un taxi si sa mergem pana acolo. Adrenalina...aventura...culegem cu greu boschetarul...soferul salvarii, un barbat inalt si foarte solid statea deoparte si se uita in timp ce doctorita sau ce era ea, o femeie care nici pana la umar nu imi venea, se chinuia sa ridice boschetarul de jos, asa ca am ajutat-o noi...vorba vine noi...eu nu l-am atins...a reusit sa le rupa ceva de la usa masinii cu capul...iar ei trageau disperati de noi sa mergem cu ei...dar mai departe chiar nu era treaba noastra, asa ca ne-am intors de unde veneam, unde s-au intamplat in continuare chestii ciudate...destul pentru o singura seara...de fapt noapte, caci zorii zilei mijeau prin crapatura ferestrei cand ne-am intors la viata normala de pana atunci..... la soare si la pisici galbeni ca aurul, intr-o dispozitie mai maniacala ca pacientii celor cu care am inceput seara..saracii pacienti, la asa doctori....rupti parca dintr-o secventa din Dogville...
Postări
